Cu toate că a avut neajunsurile sale (chit că era denumită pompos „Director’s Cut Edition”), versiunea PC de Assassin’s Creed s-a numărat printre titlurile bune din 2008, iar vânzările excelente ale jocului per-total şi răspunsul primit din partea comunităţii şi a „criticilor” au fost suficiente ca să-i liniştească pe cei din cadrul Ubisoft care credeau că este o greşeală să finanţezi "orbeşte" o trilogie. De atunci au trecut aproape 2 ani, iar acum Assassin’s Creed 2 ne invită din nou să intrăm în rândurile celor care consideră că „Nimic nu este adevărat. Totul este permis”.

Dacă în Assassin’s Creed ai colindat Ţinutul Sfânt în lung şi-n lat, de această dată vei face un salt în timp, cam cu aproximativ 300 de ani, aterizând în Italia Renascentistă a secolului al XV-lea. O Italie formată din oraşe-stat, unde băncile aveau un cuvânt greu de spus, arta şi cultura erau deja în floare, familiile puternice se luptau între ele cu ajutorul mercenarilor, iar conspiraţiile şi crimele pentru uzurparea puterii erau la ordinea zilei. Mult mai important e că evenimentele din Assassin’s Creed 2 se întind pe durata a 23 de ani, aşa că nu vei intra în pâine de la început, ci te vei transforma treptat într-un maestru asasin împreună cu protagonistul Ezio Auditore da Firenze.

It is a good life we lead brother

Spre deosebire de Altaïr Ibn-La'Ahad, Ezio este un tânăr nobil care la începutul poveştii duce o viaţă lipsită de griji alături de familia sa, fiind preocupat îndeosebi cu „întreţinerea” tinerelor domnişoare din Florenţa, neavând nicio idee despre activităţile nocturne ale tatălui său, Giovanni (pe care le puteţi urmări în scurt-metrajul Assassin’s Creed 2: Lineage). Această existenţă este însă distrusă în mod brutal în momentul în care familia Auditore este trădată, iar Giovanni este executat alături de cei doi fraţi ai lui Ezio, acesta din urmă jurând să se răzbune.

Însă a dori moartea cuiva nu este suficientă pentru a şi realiza acest lucru, mai ales când ai de-a face cu membrii ordinului Cavalerilor Templieri, aşa că Ezio va avea nevoie de ajutorul oricui este dispus să-l ofere, fie că e vorba de unchiul său Mario sau un tânăr artist şi inventator numit Leonardo da Vinci. Aici avem de-a face cu unul dintre principalele plusuri ale jocului – modul în care personajele şi evenimentele istorice sunt integrate în poveste.

Asta fiindcă îi vei mai întâlni pe Niccolò Machiavelli, Caterina Sforza, Girolamo Savonarola sau Lorenzo de' Medici, la care se adaugă scrisori sau descoperiri legate de Dante Alighieri, Marco Polo, Michelangelo, Thomas Edison, Nikola Tesla, Henry Ford, Gandhi, Ioana de Arc, Hitler, Rasputin sau chiar asasinarea lui J.F Kennedy. Iar ce este cu adevărat impresionant e că introducerea acestor evenimente şi nume celebre este atât de naturală, încât prima reacţie pe care o ai când le descoperi e de „Cât de tare!” în loc de „Da mă, bine, vezi să nu”, lucru care nu poate decât să facă cinste scenariştilor.

Personal, am fost încântat de modul în care producătorii l-au portretizat pe Leonardo da Vinci, de la voice acting (Carlos Ferro este din nou la înălţime), îmbrăcăminte şi personalitatea jovială până la detaliile ancorate în realitate, cum ar fi faptul că scria sau picta cu mâna stângă. Mult mai important însă e că pe parcursul jocului el va deveni cel mai apropiat prieten al lui Ezio, ajutându-l în orice situaţie cu cea mai de preţ calitate a sa: inteligenţa.

Iar dacă nu ai fost fanul istoriei universale pe băncile şcolii, nu-i o problemă (prea mare), deoarece Assassin’s Creed 2 îţi va oferi informaţiile esenţiale despre vremurile respective, oraşele pe care le vei vizita – Florenţa, Veneţia, Forli, San Gimignano, Roma (Vaticanul) – clădirile emblematice (Domul din Florenţa, Capela Sixtină, Turnul Diavolului, Turnul cu Ceas, Clopotniţa şi Bazilica San Marco, Palatul Dogilor ş.a.m.d) sau personajele pe care le vei întâlni, aliaţi şi inamici deopotrivă. Iar o parte din monumente vor avea şi pictograme, pe care odată ce le găseşti şi descifrezi te vor ajuta să descoperi „Adevărul” (o să vezi în joc ce şi cum, e prea mare spoiler-ul).

Unele puzzle-uri sunt destul de uşoare, dar la altele m-am uitat în primă fază ca pinguinul în ceaţă până mi-am dat seama ce şi cum. Şi chiar dacă nu influenţează în vreun fel desfăşurarea acţiunii, aflarea Adevărului va pune multe lucruri în context, în special când vei ajunge la finalul poveştii, la care se adaugă feeling-ul de „Codul lui Da Vinci” pe care ţi-l oferă când mai descifrezi câte o pictogramă.

Pe lângă faptul că edificiile sunt redate excelent ca detaliu şi realitate istorică (de pildă, celebrul plafon pictat de Michelangelo în Capela Sixtină nu exista când ajungi s-o vizitezi), fiecare oraş are o identitate vizuală foarte bine definită care contribuie la imersiune, de la culorile mohorâte, străzile prăfuite şi „zgârie-norii” din San Gimignano până la opulenţa şi minunile arhitectonice Renascentiste pe care le vei găsi în Veneţia sau Florenţa. De altfel, carnavalul din Veneţia este una dintre secvenţele mele preferate, prin modul în care a fost realizat şi atmosfera de sărbătoare pe care o oferă.

Muzica lui Jesper Kyd este din nou sublimă, iar aşa cum City of Jerusalem va fi pentru mine întotdeauna sinonimă cu primul Assassin’s Creed, Ezio’s Family este melodia simbolică ce se potriveşte ca o mănuşă întregului joc. Venice Rooftops este şi ea excelentă pentru free-running sau când eşti fugărit de soldaţi şi aproape că vei fi tentat să mai pocneşti peste coif câte o santinelă doar ca să o auzi din nou. Însă nu doar secvenţele de acţiune beneficiază de un astfel de tratament, întrucât chiar şi o simplă plimbare prin Florenţa sau întâlnirile cu Leondardo în atelierul său au propria savoare graţie fundalului sonor.